k++;

Îți dai seama că ai o problemă când:

• Obosești numai la gândul că trebuie să ieși din casă
• Asculți numai muzică potrivită cu starea ta de spirit
• Nu îți pasă de aproape nimic, cu excepția singurului lucru care iți face rău
• Prietenii tăi s-au săturat să te asculte cum te vaiți și îți plângi de milă toată ziua
• Stai și te holbezi lung la laptop aștepând să-ți zică cineva oricine ceva
• Aștepți cu sufletul la gură ca prietenii tăi să iți ia apărarea și să iți poarte de grijă
• Ai nevoie de o zi întreagă să faci un lucru
• Ai aceeași stare de un timp mult prea lung
• Stai și faci astfel de liste

Lista poate continua, desigur...dar ce rost are oricum?

Fluturașii

Fluturașul cănd zboară, trăiește. Își începe peripeția undeva în întuneric, unde nu este nimic mai mult decât celulă-făr-de-nume. De acolo pleacă mai departe în lume și începe a explora. Și în lungul drum până la soare, el întâlnește multe grozăvii...Deși nici nu știe cu ce să înceapă a povesti, noi vom încerca să îl ajutăm.

Printre multe flori, fluturașul nostru a cunoscut o fluturașă. A vă menționa că de la început i s-a părut ceva în neregulă cu ea; avea chiar și aripile ușor pătate de venin într-un colț. Dar și-a zis în sinea lui că nu contează atât de mult; în definitiv, ei tot se pot iubi frumos. Și așa frumos i-a fost totul la început, și așa bine mergeau lucrurile, și prin atâtea locuri s-au plimbat împreună.

Dar la un moment dat ea a făcut ceva fără să-și dea seama. Și lumea lui s-a cutremurat. Și orice ea îi zicea, parcă răul se săpa mai adânc în sufletul lui de borangic. Și timpul a mai trecut și fluturașii s-au despărțit umpic pentru că fiecare a fost chemat puțin în altă călătorie.

Și când s-au reîntâlnit, fluturașa lui parcă nu a făcut decât să împrăștie venin pe el. Dar a iertat-o, și a iertat-o...Și a tot iertat-o până când a simțit că nu mai poate ierta. Și atunci i-a aplicat același tratament. Doar că ea nu a înțeles și a început să se îndoiască de el. Și i-a și spus asta: ”Mă îndoiesc de dragostea ta de fluturaș”. Și fluturașul nostru chiar a crezut că ea zicea asta din suflet, chiar și după ce ea și-a realizat grozăvia spusă și și-a cerut iertare cum a știut mai bine. Așa că a gonit-o în floarea ei. Și ea, pentru el, a plecat.

Rămas singur, el a ascultat ce avea fluturașa lui să-i zică, dar nu o mai credea. Și oricât de sinceră părea, el tot parcă nu vroia să o asculte. Și într-un final, când ea părea a-și fi revenit ca după o veste bună, fluturașul nostru s-a eliberat de povara ce îi devenise. Considerând că revederea lor nu ar mai avea sens, el s-a eliberat crezând poate că o eliberează și pe ea.

Dar fluturașa? Fluturașa moare, căci pe aripile ei s-a aruncat prea mult venin si ea nu mai poate zbura...

Doamne, de ce cand fluturașa Te-a rugat, Tu i-ai dat cea mai pură fericire doar într-un vis, în noaptea de dinaintea prăbușirii?

În vis ți-am spus că te iubesc

Aseară am visat din nou agitat. Am visat multe grozăvii și am visat mulți oameni. Nu îmi aduc aminte tot; ar fi și absurd să mă încarc acum și de vise. Îmi aduc însă aminte că te-am visat. Pot pune chiar că ne-am visat.

Și era o stradă de zi atât de aglomerată și venea RATB-ul. Cred că în tramvai trebuia să mă urc. Și erau atât de multe culori în jur încât deja se ștergeau și se pierdeau contur în contur. În tot acest peisaj frapant de static pentru cât de dinamic era de fapt, noi ne mișcam în două dimensiuni. Era dimensiunea Bucureștilor pe care o trăiam ca oricând altcândva; treceam prin peisaje ca niște actori suprasolicitați prin scene și acte. Apoi venea dimensiunea noastră, visul de fapt. Aici, noi râdeam și ne spuneam vorbe cotidiene și ne împărtășeam nebunia dualității undă-corpuscul.

Din timp în timp, eu trebuia să te părăsesc între două silabe pentru a fi atentă la ce se întâmplă în oraș. Și într-o astfel de tresărire de „realitate”, a venit tramvaiul. Iar eu trebuia să mă urc în acel tramvai neapărat. Și în acest moment, ți-am amuțit cuvântul din cerul gurii cu un sărut. Zâmbesc când îmi aduc aminte, căci te uitai la mine prea surprins și speriat. Apoi, în visul nostru, ți-am spus că te iubesc. Încă te simțeam cum te uiți rătăcit după mine în timp ce eu mă urcam alergând în tramvai.

Visul se termină aici, dar senzația adimensională rămâne. Am trăit parcă o nuvelă despre naivitate a lui Cărtărescu în care nu știu cât, dar știu de ce aș vrea să mă mai rătăcesc măcar o dată...

20 Mai 2010

Sau

-Câtă oboseală...-

Azi e...22 mai. Adică Sâmbătă după calculele calendarului. Aseară am ajuns acasă și, în timp ce ma chinuiam să îmi pun o ordine în ce am de făcut, mi-am dat seama că a trecut 20 mai. Bine, în capul meu apăruse deja o mică panică, deoarece 20 mai părea nepermis de pierdut în trecut(cel puțin cu o săptămână). Astăzi, cu greu, reușesc să ma conving că sunt doar 2 zile de când a trecut 20 mai deci e în regulă; e de fapt chiar mai bine pentru ca ieri trecuse doar o zi de când fusese 20 mai.

Dar ce-i atât de important la 20 mai?

Pe 20, dar martie, la Cisnădioara, am scris cu toții o foaie cu 3 obiective de îndeplinit până pe 20 mai. Eu, ca întotdeauna, nu am respectat și am scris 4. Ieri, pe 21 mai, cu 1 zi întârziere așadar, mi-am adus aminte de foaie și am citit-o. Scria așa pe ea:

Pentru 20 mai 2010(e o ștersătură aici, scrisesem din greșeală 2009)

3 lucruri pentru următoarele 2 luni

1. să țin seria de sesiuni de diseminare YouthPass
2. să îmi controlez atitudinea față de oamenii cărora mă adresez
3. să depun un proiect de Youth Exchange
4. să fiu fericită***

***extra

În ce stadiu se află planurile mele? Am ținut ceva de YouthPass, în organizații și la Sesiunea de Comunicări Științifice în Poli(asta a fost chiar ieri). Mă descurc ceva mai bine la controlatul atitudinii, dar ăsta oricum e un proces ongoing. Proiect de Youth Exchange nu am depus, depun

acum, în mai puțin de 2 săptămâni(sper). Cât despre fericire...Cred că de fapt e singurul obiectiv de îndeplinirea căruia m-am apropiat cel mai mult. Dincolo de oboseală și de examene și de programul mult prea încărcat, pot spune că sunt relativ fericită. Bineînțeles, încă mai apar unele reminiscențe ale trecutului, ca să zic așa...Uneori prea multe și prea dese...Dar overall, cred că sunt pe cât de fericită aș putea, în condițiile actuale...

Văr'miu e o poamă și jumătate. Tocmai ce a făcut 7 ani, e deja în clasa I. Apropos de un episod foarte recent din viața mea, mi-am adus aminte de o întâmplare cu pramatia asta mică. Eram la țară și parcă ne uitam la televizor; era ceva mai mic, parcă astă-vară. La un moment dat, nu știu ce o apucă pe var'mea să și-o caute, că altfel nu pot să formulez. Se apucă ea, așadar, să îl întrebe(să-l zgândăre de fapt).

-Gabi, cât o iubești tu pe mamaie?

-Până la cer!:D

-Bun. Și cât o iubești tu pe mama?

-Hihi. Tot până la cer!

Deja cu o grimasă, îl întreabă în continuare:

-Da pe Adi cât o iubești? (asta fiind ea)

-Tot până la cer și pe Adi.

Și ce mă gândesc eu, hai să râd puțin.

- Da ia zi, Găbiță, pe Mihaela cât de mult o iubești?
Îi sticlesc deodată ochii, și zice tot numai un rânjet:
- Până la cer și înapoi! și sare să ma ia în brațe și să ma pupe.

Atunci am râs de Adi, dar m-am simțit bine că nah, bestia în continuare tot pe mine mă iubește cel mai mult.

Acum, la re-editarea aproximativă a episodului, mă simt ciudat...Și apar acele reticențe de care vorbeam mai sus care mă opresc din a fi fericită și care, în final, vor opri și alte fericiri...

Nu știu ce e de făcut...

3 Aprilie A.C.

-2010 îi zice, nu?-


Mă gândesc că ar trebui să mai scriu câte ceva din când în când. Nu de alta, dar peste ani, când o să mă lase memoria complet, tot io o să-mi zic de sănătate că nu mi-am consemnat „cei mai frumoși ani din viață”.
Nu am mai citit ceva de când am început facultatea (da, adică din octombrie). Am zis așadar că e cazul. În consecință, am început lejer; ieri am lecturat Iona.

„E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile.”

Cam așa se reduce realitatea de fapt; e strâmtă cum nu se poate, dar ai atât de mult loc în care să înnebunești. Intrarea în 2010 a fost ca o intrare într-o dimensiunea deformată. Mă simt atât de pierdută și atacată și opresată. Am început să mă gândesc serios la viața anterioară. În ce sens? Pai la ce an am avut (din august 2009 încoace adică), am ajuns la concluzia că am fost un om foarte rău înainte să mă nasc acum. Dar nu așa, un hoț sau un criminal; cred că am fost un autor de genocid sau un tiran absolut căruia i s-a permis să se mai reîncarneze abia după 1 000 de cicluri. Și chiar și așa, încă plătesc pentru ce grozăvii o mai fi făcut sufletul ăsta al meu biet. Din nefericire, simt cum devin un om rău; e ca o cădere liberă din care nu știu cum să mă opresc. Atât de multă durere care mă face să nu mă mai recunosc. Durere încă vie de fapt. Oare câte vieți poți să pierzi în decursul unei vieți? Ce înseamnă de fapt o viață?

Clar nu mă mai recunosc nici în mentalitate. Acum doar aștept să treacă totul. Deși unele lucruri nu par să treacă niciodată. Încă nu am găsit o soluție pentru ele...

De când a început 2010, simt că am trăit o viață; simt că mi se apropie sfârșitul. Trebuie așadar sa îmi regăsesc Dumnezeul. Ba nu l-am pierdut niciodată. De fapt, trebuie să-mi obțin iertarea; am păcătuit mai mult în viața asta scurtă decât în viața de până atunci. Am pierdut cam tot ce am putut, am hoinărit din țară în țară, din oraș în oraș, din examen în examen, din inimă în inimă, din cui în cui. Cât am trăit totuși lunile astea? Greu de zis cu precizie. S-ar părea că au fost 3 luni și 2 zile; mie parcă tot nu-mi vine să cred. Adică, simt că am avut ani care au trecut mai repede decât săptămâna trecută spre exemplu. Dacă e să zici că m-am născut la 1 ianuarie 2010, acum cred că aș avea vârsta de 26 de ani cel puțin. Să povestesc acum totul ar fi în zadar; ar cere prea multă concentrare și capacitate de sinteză.

Dar cândva o să trec în revistă lunile astea. Ca dealtfel și pe cele ce urmează. Vine o vară plină: sesiune ,Turcia, restanțe, poate un drum la Botoșani. Și până atunci, ohoo câte or să mai vină; sunt absolut convinsă.